27 September 2016

Acel soare de martie

Pana de curand, nu mi-a lipsit tineretea. 
Cumva, necazurile de pe la inceputul vietii au contrastat cu tihna blajina a anilor recenti. Ani impodobiti de fire albe si monotonii, dar si de fericiri autentice, de daruri primite si doruri ostoite.

Si totusi de curand am simtit dorul de tinerete. Mereu se vorbeste despre el, niciodata nu-l resimtisem pana atunci. Imi parea mai degraba un concept ideatic, o rememorare nostalgica a unor momente cheie. Nicicand nu m-as fi putut pregati pentru asemenea durere vie, stridenta, palpabila. O durere scurta, dar pana la lacrimi. Un brici peste inima.

Declicul l-au produs fotografiile unei adolescente; o cunostinta de-a unei cunostinte, amandoua impleticite accidental in Facebook. De obicei, greu gasesti adolescente care vor sa si fie adolescente in fotografii; si sunt destul de sigura ca din 1920 pana in 2016, multe din adolescente au acea mina de "eu sunt matura, vivace si rapace", deseori pe sub doua trei straturi de fard. Si uneori le pierzi, se ascund atat de bine dupa angulatia longilina a membrelor, posturi studiate si repetate, dupa bosumflari prudent exersate, dupa filtre si farduri si poze si ocheade, incat ajungi sa nu le mai zaresti esenta gingasa si calda.

Dar nu si fata asta.
E tineretea intruchipata. 

Ironie calda, maini lungi si galese, ciorapi peste genunchi, amuzament dezinteresat si doamne, doamne, toata generozitatea asta in zambet a celei care stie ca mai are sa ofere inca un milion de zambete, afabilitatea neglijenta a celei care mai are inainte miliarde de vise, miliarde de soapte, miliarde de sanse, toti anii pe care nu i-a trecut inca, toate curiozitatile inca vii, toate planurile inca semet ascutite, toata blandetea puiului inca in ochi, toata siguranta de sine a celui de maine in ochi, acel amestec perfect de melancolie, sarcasm si alint, ah, cate de maine i se astern in fata, cate nu stiu inca, cate  am sa incerc, cate probabil

Dumnezeule, cat iubesc tinerii. N-am nici macar puterea de a-i invidia, ma topesc cu entuziasmul lor, cu acest maine care e de partea lor, cu frumusetea tenului si zambetului si cu toate aceste sute de mii de sanse nestinse inca. Mi-s dragi sa-i vad, mi-s dragi sa-i aud. Mi-s dragi sa-i vad impreuna, le urmaresc din ce in ce mai indepartata de ei pasii sprinteni. Un Icar rablagit, cazand cu zambetul pe buze, si ceara topita.

Stii, draga mea prietena, iti spuneam odinioara ca de babit tot ne babim. Conteaza doar ce fel de babe vrem sa ajungem. Acre si indurerate de propria nimicnicie, sau cald amarui, ca niste cafele reconfortante. Eu n-am incotro, scumpa mea. Din ce vad, ma transform intr-o cafea cu mult lapte.

Read More

08 September 2016

Aromele copilăriei

De câte ori citesc articole medelenizate, despre aromele copilăriei, de atâtea ori ridic din umeri, în sinea mea. Nu zic, am mai prins și eu câte un chec și câte un tei în floare, dar să fie definitorii totuși aceste valuri de dulceață și parfum pentru începutul copilăriei mele? Copilăria urbană a anilor 80-90? Nici pe departe.

Și totuși, amintirile nu-s evocate doar de miresme divine. Același trigger funcționează excelent și pentru arome mai puțin celeste decât muguri de brad zdrobiți (de unde, frate? unde-ați crescut, cu Chewbacca prin munți?), cuptoare revărsându-și cornul abundenței și livezi de cireși în floare.

Copilăria mea, de exemplu, mirosea a clei de oase.
Undeva prin marginea orașului era un abator. Și toate oasele se topeau și se făceau lipici. Acum probabil a falimentat și ăla, dar când eram mică, nu era săptămână să nu ne inunde orașul mirosul ăla straniu, pregnant, dens. Mie-mi plăcea, altora le întorcea mațele pe dos. Dar l-am simțit mult, mult mai des decât pe ăla de cozonaci. Oasele se topeau într-una, dar bunica făcea cozonaci doar la praznice și sărbători.

Când eram mică, nu aveam tomberoane din astea de plastic. Nici ghenă. Aveam un mare container între blocuri, unde toată lumea își ducea gălețica. Ăia mai spălăței puneau un ziar pe fundul găleții. Restul o clăteau nițel. Să pui pungă de plastic în ea era destul de nebunesc, alea erau pe bani și le păstrai mototol după calorifer, nicidecum să pui gunoi în ele. Dacă erau mai chipoase și nu aveau ceva obscen pe ele, cum ar fi pe Samantha Fox topless, le duceai cu niște BT sau Kent la doctor.

Vara ne era marcată de mirosul cojilor de pepene, în plină fermentație.
N-ai cum să uiți așa ceva. N-ai cum. Nici o mie de checuri și o pădure de tei nu-ți mai scot din memoria olfactivă mirosul ăla.

Fără să fim în stare să facem asocierea cu cleiul de oase, am mâncat borcane întregi de lipici Pelican. Din ăla cu lopățică. Era dulceag și avea o aromă dubioasă de migdale. Nu-i nimic. Proteină.

Tot din copilăria urbană, verile erau marcate de mirosul așa zisului râu care ne trecea prin oraș. Paranteză - niciodată n-am priceput de ce prin Vaslui curge Bârladul și de ce prin Bârlad curge Vasluiețul. Râul ăla era de fapt un soi de mlaștină curgătoare, care se umplea sezonier de papură, mătasea broaștei și, well, broaște. Nămol fetid și colcăitor. Să fiu sinceră, atât timp cât nu treceai pe sub pasaj, unde mirosea a semeni fără budă acasă, era ok.

Copilăria mea miroase și a rulmenți. Unsoare neagră și metal. Acu nu știu cum sunt alții, dar noi aveam o fabrică de rulmenți prin apropiere. Erau un fel de monedă de schimb în sine. Puteai, de exemplu, să duci o sacoșă la turci și să te întorci cu blugi Elvis și gumă Turbo. Și absolut fiecare copil, exceptând nefericiții ăia încuiați în casă, avea o drăcie de placă cu rulmenți, care huruia înspăimântător și putea să ia curbe acceptabile, dirijate din picioare.

Cât se poate de definitoriu era și mirosul de Camay. King of Soaps pe vremea aia, de obicei pus în pungă la medic, dar păstrat și între haine, ca odorizant. Am auzit că unii chiar se spălau cu el, dar așa ființe alese nu mi-a fost dat să cunosc.

La țară mirosea a altele - dar din nou, remarc uluită că literatura reminiscențelor noastre suferă de diabet, pentru că majoritatea-și amintesc șerbeturi de trandafiri și tufe de iasomie.
Eu îmi amintesc mirosul oilor de la stână. Crupe de cal asudate, capete încornorate de capre obraznice, frunți late bovine, ugere calde. Și alea miroseau. Frumos pentru mine - mă calmează și mă îmblânzește întotdeauna mirosul ăsta, de paie, nutreț și ierbivor domestic.

Tot la țară mirosea invariabil a fum. Fum când se făceau, în aceleași ceaune, (dar pe rând, spălate bine, stați calmi) săpun cu pelin și bulion, fum când toată lumea își ardea gunoaiele, fum la pârlit porcul, fum la ars frunzele. Fum. Copilăria mea de la țară, din Comani, miroase a fum.

Niciuna din miasmele sau aromele astea, cum vreți, nu mi-a fost neplăcută la vremea ei. Dar vai, am crescut, și nasul mi-a crescut și el (cam mult) și-a învățat să se strâmbe din ce în ce mai des.

Read More

07 September 2016

”Cea mai bogată mămică”

Mult în urma știrilor și siteurilor, am auzit și eu de ”mămica” (fenomenal cum orice medic, jurist, specialist, etc, dacă e bărbat și are copii rămâne medic, jurist, whatever, dacă e femeie devine ”mămică”) cu 35k euro / lună concediu îngrijire copil. Adică 85% din venitul său din anii de dinainte. în care a fost impozitată conform legii.

Femeia aia a plătit la taxe cât n-o să ajungeți vreodată voi să plătiți. Serios. Nici eu, nici voi.
E în dezbatere un proiect de lege în urma căruia contribuțiile plătite de angajat se vor ridica la 21%. Totul e în procente. Dacă ar fi ”să ne dea la toți la fel”, această mantră a imbecilității cerșitoare, ar trebui să și contribuim toți la fel. Din 16 milioane de ”să ne dea la toți”, acești ”toți” sunt susținuți în sistemul de sănătate, așa paradit cum o fi el, învățământ, etc, de contribuțiile sociale a vreo 2 milioane populație activă.

ACTIVĂ.



ACTIVĂ, bă.


Read More

25 August 2016

Nesomn

Ea are ochii căprui și cearcăne. El are ochii căprui și cearcăne. Dimineața mă îmbarc într-o mare de cearcăne. Îmi alătur cearcănele mele cearcănelor celorlalți. Ne plimbăm, prin pântecul orașului, eterna nedormire și prost-visare.

Ea are cearcăne și părul prins în coc. Are un landou lângă ea de unde se ițește în răstimpuri o mânuță minusculă. Mânuța aia trage ziua de marginea landoului și noaptea de marginile somnului mamei. Când zorile mijesc, mânuța își găsește liniștea, iar ochii mamei își mai pun un rând de cununi în jur.

El are cearcăne și mâini istovite. Stă stingher, turtit între două crupe de precupețe trupeșe, care se revarsă fiecare de pe zgârcenia scaunului de metrou. Apropierea fizică îl stingherește, dar nu îndrăznește să se ridice. Poate-l paralizează gândul că o ridicare l-ar împinge și mai mult în carnea pufoasă, moale. De-o parte și de alta, femeile sporovăiesc peste capul lui. De parcă puțintenia lui trupească l-a făcut invizibil.

Eu am cearcăne pentru că dorm prost. Toate tarele și temerile de peste zi mi se revarsă în cap, ca o smoală rece. Când toate cuvintele se sting și toate luminile adorm, începe vuietul dintre urechi. Număr oi, beau lapte, și încerc să mă gândesc ”la nimic”. Îmi iese, și nimicul mă împresoară.

Metroul ne leagănă pe toți, indiferent de sursa nedormirii noastre. Munciți de copii mici sau de neliniști bine camuflate ziua, mahmuri sau bolnavi, ocazional sau cronici, ne lăsăm toți târâți de acest vierme gigantic. Ne revărsăm prin găuri stabilite, ca un puroi necesar. Unii dintre noi, mai norocoși, ațipesc pentru câteva secunde. Le urmăresc cu râvnă capetele moi, cum pică în piept și tresar.

Preț de un an de zile, am mers dintr-un capăt într-altul cu un cuplu. Ea mărunțică, palidă, cu părul negru. El zâmbitor, cu carnația proaspătă a unui copil abia îmbăiat. Se așezau în metrou, și cumva se tot nimereau în fața mea, apoi zi de zi, el își rezema capul de umărul ei și moțăia, surâzător. Ea își întărea umărul micuț, rotund, și surâdea și ea, privind în față. Rar mi-a fost dat să invidiez ceva atât de acut precum scena aceasta, ușurința cu care el se scufunda recunoscător în somn, surâsul ei discret, calmitatea mâinilor înmuiate în poală.

De la o vreme, îl văd doar pe el. Ea poate lucrează în altă parte, prefer să nu mă gândesc la mai rău.
Nu mai are pe-al cui umăr adormi. Și cu părere de rău, azi am văzut c-a făcut cearcăne.

Read More

23 August 2016

Țară, țară, vrem cotei!

De câte ori zic că următorul câine o să fie un cotei, primesc grimase confuze pe post de răspuns.
- Un...ce?

Așa că ajung uneori să dau un Google search, ca să pot să ilustrez, și mă trezesc că  - ghici ce? - dau fix peste pozele mele, de la blogul meu sau pagina de FB, de când am ajutat alt cotei, acum vreo 5 ani de zile, să fie adoptat.

De unde rezultă ceva uluitor, anume că am ajuns un fel de keeper of ancient knowledge, și destul de posibil SINGURUL cetățean român capabil să identifice un cotei în anno domine 2016. Mă simt ca un unicorn.

Așa că, ajutată de un coleg de muncă, care s-a lăsat racolat cu un entuziasm moderat în misiunea mea, am decis să demarez o campanie asiduuă de redescoperire a coteiului românesc și de autentificare a rasei!

Împreună, frați români, vom pune umărul la promovarea unei rase pe cât de vechi pe atât de autentice și fezabile în contextul contemporan. 
Carpatini cât muntele? Corbi care îți rod și urechile? No way! 
Coteiul e aici! Coteiul e de criză! Coteiul rezistă! Coteiul se poate muta la bloc oricând! 

Dar să vă prezint coteiul, ca să știți barim ce promovați. Deși mă jur, sunt absolut sigură că știți cum arată. Îi vedeți zilnic, dar nu vă vine în cap că  ar putea fi (deveni?) o rasă cu un standard. Și de asta mă aflu eu aici.

Iată un cotei:


Iată alt cotei:




Iată același cotei, pe vremea când îl găsisem:


Iată mulți cotei mici:





Iată cât pot fi de adorabili și când sunt mari:


Coteiul in istorie


Coteiul e mentionat deseori prin diverse lucrari literare. De exemplu, în Tănase Scatiu:

Femeia care făcea de mâncare se aținea cu un băț împotriva a doi cotei ce dau târcoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrința sumeasă în brâu, iar pe cap un ștergar alb, ale cărui colțuri erau aruncate pe spate, ea făcea pași mărunței, îndoită de mijloc, și tot bombănea mereu, ocărând pe un om ce-și cocea un știulete de porumb în spuză.

- Arză-te-ar focul de ticălos, c-așa te-am apucat ș-așa o să te las... To, cotei! dare-ar boala-n voi... Așa o să te las: tot de râsul lumei. Că de unde pui mâna pe para, la grec... Băutura o să-ți știe de cap, vai de tine.

Dar mai apare menționat și în Sadoveanu, Teodoreanu și parcă chiar și Caragiale, dar nu sunt sigură. Și dacă vă uitați atent la unele tablouri de pe vremea lui Ienăchiță Văcărescu, sunt aproape sigură că găsiți vreunul.


Originile Coteiului


Originea coteiului este incertă pentru cineva care n-are bani de dat pe DNA testing nici pentru propriile origini, dar urmând firul deducției logice, putem concluziona că probabil provine din corceala unor rase ”de boieri” - poate șoricari sau căței pitici - și câini autohtoni, de talie medie. Și probabil fix astfel apar și acum. Dar fix așa au apărut TOATE rasele de câini! Unii accidental, alții voit.

Aspectul Coteiului - Standard


Înălțime - mică. Vreo 20 cm greabăn maxim ?
Trunchi lung, puternic
Picioare scurte
Labe puternice
Morfologie lupoidă a craniului - coteiul NU are bot turtit sau scurt.
Coadă lungă, bine îmblănită.
Notă: A nu se confunda cu Welsh Corgi sau Cardigan Corgi!
Blană scurtă, cu subpăr. Coteiul e blănos, pentru că e câine țărănesc la origine. Și iarna nu-i ca vara.
Culori admise - aproape orice, exceptând poate negru cu pete de foc, brindle (tigrat) și altele care fac o trimitere prea apropiată la altă rasă (d ex la teckel)
Urechi  de obicei erecte, mari. Aș prefera să fie în standard doar cei cu urechile în sus. For adorableness factor. Și ca să nu ne zăpăcească metișii de pekinois, anume acei de altfel cât se poate de autohtonizați ”pechineji”.

Temperament - curajos, vigilent, afectuos
Durată de viață - 14-18 ani (da, vă zic eu că trăiesc mult)

Pledoarie pro omologare cotei


Deci avem așa:

* Un câine sănătos tun, care spre deosebire de omologul său englez mult iubit de capete încoronate, Corgi, n-a fost selecționat vreodată exclusiv pentru frumusețe. Unica selecție a coteiului a fost cea naturală, anume, pardon my french, ce putea f*te cu picioarele alea scurte.
* Lipsa riscurilor asociate de obicei cu rase care au trecut prin valuri de popularitate, sau cu rase foarte mari  - alergii, displazii, torsiune, etc
* Ieftini! GRATIS!! ÎNCĂ!
* O rasă autentică, menționată în istorie și literatură. Dacă mai știu eu ce complexe falice au determinat atenția publicului să se focalizeze spre CEL MAI MARE CÂINE DIN ȚARĂ și să-l omologăm pe ăla ca rasă, asta nu e deloc problema coteiului.
* Perfect adaptabil în mediu urban. Ai garsonieră și vrei un mioritic? Bietul de tine. Ai garsonieră și vrei un cotei? Sigur, de ce nu, dacă ieșiți suficient de des afară.
* Fenomenal de simpatic, vesel și comic. Eu știu că mulți dintre noi considerăm ca etalon național acea solemnitate ursuză, acea majestuozitate boantă, gen ” ci faci bade, șezi și te gândești? - nu. numai șăd.”
DAR, DAAARRR DAR eu zic că această veselie și acest neastâmpăr pus pe șotii al coteiului poate fi la fel de definitorie pentru neamul cel mâncător de varză, barză, viezure, mânz.

În viitorul apropiat, intenționez să demarez o amplă campanie pro omologare cotei.
Dacă mă puteți sprijini în orice fel, alăturați-vă.

#jesuisCotei!

ETA - Desigur, avem și Social Media!
Dați un like aici, coteilor:

https://www.facebook.com/Salvati-Coteiul-321908191482203





Read More

19 August 2016

Când bătrânica nu vrea să treacă strada

Presupun că știți bancul. Eu m-am trezit în dimineața asta că l-am și trăit.

Un minut mai aveam până la birou. Unul. Două treceri de pietoni, atât. La una dintre ele, îmi dau seama că am trecut pe lângă o doamnă în vârstă, care parcă se foia cam mult pe marginea bordurii. Am un soft spot pentru oamenii bătrâni și mi se strânge sufletul să-i văd cum se chinuie să fugă mai repede pe trecere, sau nu îndrăznesc să pășească pe ea. Ignor cu succes șoferii mitocani cu mine, ca femeie, dar îi urăsc pe ăștia care sperie oameni bătrâni ambalând motorul sau îi zoresc cu gesturi exasperate.

Așa că mă întorc și pun fatidica întrebare:
 - Bună dimineața, doriți să treceți strada ?
Atât mi-a trebuit. 16 minute pe ceas am stat cu ea.
- Vai, nuuu, domnișoară ! (ex domnișoara de mine, cu 34 de ani pe muche și doar 2 ore dormite azi noapte, surâde nițel strâmb) Dar cât sunteți de drăguță, ce gest frumos! Și ce talie (sug burta, mă îndrept de spate și mârâi o mulțumire) zveltă! Știți, eu am făcut Politehnica, pe aici ....

Și dă-i. Și dă-i. Iar eu, simțindu-mă ca un dos, întrerup din când în când , de altfel fără succes, tirada de amintiri cu câte un ”deci ... doriți să treceți ? sau nu? să trecem?...”

Chestia e că nici nu puteam să arunc un ”ok, o zi bună, la revedere!” Una, că nu e politicos să întrerupi o doamnă de 92 de ani (mi-a zis și vârsta, printre multe altele) și s-o iei la fugă când ea încă îți vorbește.
A doua - tot arunca niște pastile de mă zăpăcea și dădeam iar să o ajut în vreun fel:
 - ...și mă întorc de la medic. Îmi este foarte rău ....
- !! să mergem să vă așezați undeva? Să sun pe cineva?
- ...ce gentilă sunteți, nu, e doar vârsta. Așa, și cum spuneam. Nu mai recunosc nimic din clădirile acestea. Doar facultatea am făcut-o pe aici, mai jos de Polizu, știți. Dumneavoastră unde lucrați?
- Acolo, peste drum, oftez eu. Să trecem strada?
- Cât sunteți de drăguță! Și cum spuneam, nu mai recunosc nimic. Mă uitam după un chioșc, să-mi iau un covrig. Mi-e atât de foame...
- Să mergem să luăm masa? Să vă aduc un covrig? Să vă conduc la covrigărie? E una chiar în spate, propun eu.
- Oh, am văzut-o, dar erau prea sărați.
- .....

Și în al treilea rând, cum să te desprinzi când o doamnă mică mică și elegantă de 92 de ani îți ține mâna într-a ei și te mângâie pe obraz. Și-ți mai zice și ”domnișoară zveltă”, iar tu simți straturile de indulgență  / dioptrii de deasupra acestui compliment, cum se preling ca siropul de arțar de pe clătite.
Și în sfârșit, când să plec, îmi dă lovitura de grație:

- Știți, când am făcut niște cursuri de psihologie, mi-a rămas ceva în minte. Eram tânără pe atunci, dar n-am uitat. Profesorul ne-a spus: ”Bătrânii nu mai pot oferi un exemplu prin ceea ce sunt, iar ce au fost e rareori de ajutor vremurilor prezente. Însă sunt însetați de afecțiune.” Și iată, așa este.

O măsor din ochi și preț de o clipă mă gândesc lin, calculat și potolit, că o pot lua în brațe și o pot căra la mine la birou, iar apoi la mine acasă, unde vrea ea, din partea mea și pe muntele Sinai o duc. Dar îmi oferă un zâmbet complet (și-mi trece prin cap - ia uite frate, are mai mulți dinți ca mine. ) și mă eliberează cu o ultimă urare, pe care v-o transmit și vouă:

 - Să vă trăiți vârsta! Nu amânați nimic!

(un pic ironic, pentru că tocmai îmi amânasem cu peste un sfert de ceas sosirea la serviciu, dar ah, ah, ce mai contează).


Read More

15 August 2016

Jumătate de zi pe tren

Atât îmi ia să ajung din Vaslui în București. A trebuit să revin astăzi, A. și A2. mai stau o săptămână. Lucky them.
Scriu aceste rânduri nu pentru că ar fi extraordinar de interesant ce mi se întâmplă și nici din plictiseală, doar că de câte ori mă pun pe scris ceva, colega mea de băncuță e foarte impresionată și își strânge nițel geanta lângă ea. Asta e foarte bine, pentru că geanta ei e nițel cam pe locul meu, și din ce-mi dau seama tot îngrămădindu-mă cu ea în buca dreaptă, pare să-i adăpostească piatra de mormânt sau barim o troiță mică.

We started out on the wrong foot. On the wrong place, adică. Mine. Eu aveam 36, ea n-avea 36 dar stătea pe 36. Ea mi-a zis cu aroganță de contesă ”nici măcar n-aveam bilet pe locul ăsta!”, eu am rânjit și-am ridicat din umeri, răspunzând cu onestitate că nu-mi pasă. Ea și-a mutat îmbufnată, cu smucituri, papornițele și geanta adăpostitoare de dracu știe ce, eu i-am înmânat și restul de posesiuni uitate lângă geam, anume 3 coji de banană. Paranteză - eu știam că nu-i bine să mănânci prea multe, că te constipi. De când mergem, a mâncat 4, Și cu astea 3 mâncate între Iași și Vaslui, rezultă că se cacă stânci diseară.

N-am mai mers de tare multă vreme cu trenul. Doar două lucruri au rămas la fel; pasagerii și durata călătoriei. În continuare ne ia în 2016 cât ne lua în 1932. În continuare, dacă știi încotro să te uiți, zărești mici fragmente cehoviene de viață.

Colegii mei de insulă - că văd că nu mai avem compartimente - sunt toți săriți de 50 de ani. Cum spuneam, îmi folosesc laptopul ca pe un scut tehnologic, împotriva posacei doamne de lângă mine. Când se uită prea urât, mă pun pe scris în el. E abia 7 și eu mai am de stat încă 3 ore aici, deci s-ar putea ca asta să fie o postare lungă. Când scriu în el, se trage nițel mai încolo, ceea ce-mi aduce o imediată ușurare. Inițial am deschis site-ul dprciv să mai fac ceva chestionare, și cred că sigla MAI mi-a adus o binecuvântată distanțare de cel puțin 8 minute. Filmul Stranger Things a avut efect contrar, suscitând interes pieziș și îngrămădiri inoportune. Un excel deschis la întâmplare a făcut-o să se ridice de-a binelea și să facă ceva pași pe hol. Nu mai am nimic mai acătării instalat pe laptopul ăsta. Oare dacă deschid Camtasia sau Notepad++ se mută? Nu cred.

Ar trebui să vă încurajați vârstnicii să se împrietenească și ei cu tehnologia. Le-ar face, ca nouă tuturor de altfel, viața mai ușoară și mai comodă. Soacră-mea din fericire primește cu bucurie orice gadget și se descurcă foarte bine cu el. Și de când are smartphone, laptop și internet, viața ei s-a schimbat mult în bine. Are rețete, acatiste, bârfe și interviuri sub nas. A scăpat parțial de sub jugul televizorului, ca unică sursă de informare. Ne poate vedea și auzi pe gratis. Inclusiv pe fiul ei din UK. Google i-a devenit confident discret și atoateștiutor - ”tăti celi știe, tăti celi!”

Camarazii mei de drum nu-s așa orientați spre prezent, așa că pentru ei călătoria e de trei ori mai lungă. Doamna de lângă mine are un telefon minuscul,cu butoane. S-a uitat de vreo două ori în el, i-a citit agenda, apoi a agățat un vânzător ambulant - A-lune, BIS-cuiți, Apăminera-LĂ! - și l-a devalizat pe jumătate. Și de atunci, mai mănâncă, mai doarme, mai pufnește.

Alți doi moțăie intermitent. Ultimul vorbește la telefon, așa cum vorbesc la telefon oamenii peste 50 de ani care au primit recent telefon și pe care nu-i prea sună nimeni: tare, răcnit, și cu cotul mai sus de ureche. Dă bipuri ca să fie sunat înapoi, și când e sunat face un rictus de manager hăituit de investitori mărunți.
 - DA! Da. Îș la Focșani. Da. Ai făcut borș? Cu ci?

Vă las. Geanta vecinei începe să mă înghesuie. Tastatul meu asiduu a impresionat-o pe timp limitat. Mă apuc să fac o schemă în Visio, ceva.

P.S. Oare găsesc Uber la gară, la 10.00 ?

Read More

09 August 2016

Recomandare clinica veterinara - CMVI Irina Corbu

Voiam sa fac cateva recomandari. Nu au mare lucru in legatura una cu alta. Sunt doar servicii de a caror calitate ne-am bucurat. Dar ca să nu iasă varză totul, am să vorbesc pe rând despre ele.

Astăzi, despre servicii medical veterinare.

Am castrat a doua pisica de curand la CMVI Irina Corbu. Îi gasiti pe FB, pe Google, pe Cezar Bolliac nr 12.

Poate va sunt mai cunoscuti drept Centrul de Reabilitare a Animalelor -  Luana. Este acelasi sediu - sau aceeasi adresa.
Pe Luana eu personal n-am cunoscut-o, dar multora ne-a intrat in suflet fara sa fi apucat s-o privim in ochi. Mi se strange sufletul de cate ori imi amintesc de ea. In urma sa a aparut aceasta fundatie, care face lucruri si mai faine de atat. Aruncati un ochi aici.

Avantaje pt operat pisica la aceasta clinica:

- taietura nu se vede aproape cu ochiul liber. e minuscula. sub 1 cm.
- refacere de pe o zi pe alta
- fire resorbabile si sutura e cumva pe interior. La exterior nu-i nimic. In cateva zile ramane doar mini tatuajul care marcheaza pisica ca sterilizata.
- implicit, nu se foloseste guler, nu e musai sa fie izolata, nu are ce-si zgancili sau scoate sau agata.
- dacă zici că n-ai bani, e gratuit. Dacă totuși ai bani, vezi că e doar 90 de lei și include recuperarea și monitorizarea post operatorie. Nu fi porc, lasă sterilizările gratuite pt cat saviours, băbuțe cu pensie mică și alte categorii cu buzunare firave. Oricum, comparativ cu 150-250 e un preț foarte bun.

Noi avem doua mâțe, una placidă și cuminte ca o moroșancă, alta căhuie și zbanghie ca o vasluiancă în plin sezon de făcut vinul. Da, îmi asum generalizările. Îs de-acolo. Nu beau vin. Learn to take a joke.
Moroșanca a șăzut ghinișor și nu s-a întâmplat nimic.
Căhuia a continuat să zdupăie de toți pereții imediat ce s-a dezmeticit, cu toate eforturile noastre de temperare, deci prin urmare vom reveni probabil, pentru că are o gâlmă care poate fi o reacție la fir sau o mini hernie.
Altfel, comparativ cu ce-am văzut eu pe la mâțele altora - scoruri peste 200 lei, pisica rasa pe jumate, operația vizibilă, fire, guler, vomă, etc - eu zic că e o alegere foarte bună pentru proprietarii responsabili.

P.S. Nu mă îndoiesc că sterilizează în aceleași bune condiții și alte specii. Câini, de exemplu.

Cam asta fuse recomandarea mea, pe ziua de azi.
Read More

03 July 2016

(Si) Din cauza voastră

Problema cu rata minusculă de donatori nu ține doar de donatori.
Comparativ cu restul țărilor UE de exemplu, recompensăm cel mai bine donatorii și îi primim și într-o rată deprimant de mică.

Eu întrevăd câteva probleme:
In restul tarilor, se specifica extrem de clar conditiile de donare. La noi, dumnezeu cu mila. La CTS scrie una, pe un site medical alta, pe pagina blogului nu stiu carui medic, scrie alta. De ce brambureala asta?

Hai sa luam cel mai simplu exemplu, greutatea minima pt donare.

America
- minim 50 kg
Anglia
- 50 kg
Franța
- 50 kg

Romania
- La CTS - 50
- La Floreasca - 58
- La Baia Mare - 58
- Intorsura Buzaului - 60
- Pe blogul unuia pe care nu-l mai nimeresc, dar si ala era medic - 58
etc etc etc

De ce bulibaseala asta? Pentru alea cateva kile in plus, pierdeti sute de mii de potentiali donatori. Noi suntem un neam de oameni mărunței spre medii. Avem multe mignone. La 60 de kile, românca noastră de o inaltime medie de 1.63 metri deja se da de ceasul mortii sa slabeasca - si bine face.
Dacă se poate obține cantitatea aia de sânge din 50 kile, matale de ce umbli cu 58 / 60? Avem prea mult? De ce nu se pot specifica clar niște date atât de simple, greutatea minimă, de ce nu se poate lua un singur punct de referință - centrul de transfuzii de exemplu. și ce scrie la ăia pe paginaă, aia să fie? Ce e aia, să nu poți dona la Floreasca dar să fie absolut ok la CTS, câteva străzi mai încolo?

Dar bătaia de joc nu se oprește aici. Să luăm un alt criteriu des uzitat în refuzul de a dona dar și refuzul de a accepta oameni la donare: intervențiile stomatologice. ȘASE LUNI DE ZILE i s-a zis unuia să aștepte, pentru că își făcuse un detartraj. Nu implant, nu nimic, detartraj. Hai să vedem cât trebuie să aștepte în alte țări, probabil infinit mai imbecile ca noi, dar care printr-un noroc chior sunt mai dezvoltate și mai înaintea noastră la orice, până și la donare:

Franta - 7 zile dupa plomba, 1 zi dupa detartraj.
Anglia - Australia - 24 de ore dupa detatraj, plombe
Țara Galilor - 24 de ore după detatraj sau plombă, 7 zile dacă e coroană, extracție etc/
(și tot așa și tot așa. google câte țări vreți voi. nimic nu se apropie de....)
ROMÂNIA - 6 LUNI pentru un detartraj. Pentru că așa vrem noi, și pentru că e mai mișto să scufundăm în guilt trips peste jumătate din posibilii donatori, în loc să ne gândim la kktul nostru de regulament, dacă nu cumva are vreun sens să-l revizuim.

Menstruație
România - no fucking way.
Australia - Bineînteles, poftiti.
Canada - Desigur.
și așa mai departe, Eu cu fiecare link pe care-l caut să confirm mă enervez mai rău, deci vă rog să căutați voi orice altă țară vă trece prin cap.

Medicamente - stupid e că nu se obosește nimeni să precizeze de care medicamente. Medicament e și aspirina. Sau antibioticul. Ai voie? Ați ghicit. Depinde in ce tara intrebi.

Transplant organe
Believe it or not, dar Canada te lasă să donezi la 12 luni după ce ai primit un organ. Mai puțin dacă ai primit dura mater. Să mai caut și la alții? Nah, căutați voi.

Transfuzie de sânge
E ok în alte țări să donezi sânge la 12 luni după ce ai primit sânge în timpul unei operații.
În România - nope, never, kaput, du-te acasă, ești useless. Du-te acasă și citește cu mult interes informările noastre, conform cărora mii și mii de oameni mor din cauza ta.

Acum poftiți de îmi explicați, vă rog. Spuneți-mi că e firesc să fie așa, dați-mi argumente. Eventual aruncați cu căcat în dentiști, spuneți-mi că dentiștii noștri sunt imbecili, ne scot dinții cu furca, de aia durează minim 6 luni (sau toată viața) interdicția la noi, și DOUĂZECI ȘI PATRU DE ORE la majoritatea altora. Da, vă rog, pregătiți-vă degetele să arătați pe alții. Deoarece și pentru că.

Mizați pe dezinformare și culpabilizare. Un set de reguli publicizate clar, un singur punct de informare n-ați putea promova. Revizuirea regulilor alea injustificabil de restrictive nu ați putea face. Bine că știm să apărem cu diverse reguli - ultima dată a venit una la mine, îmi pozam mâna, să îmi spună pe un ton panicos - dacă ieșim în poză, ne dă afară! Really? de ce, unde eram, la bordel? Chiar ați fi dat afară o angajată, în așa lipsă de personal? Pentru un donator care-și pozase mâna? Ce hal de instituție ați fi, să procedați astfel?

Din cauza voastră există sute de MII de oameni care ar putea dona în condiții perfecte de siguranță, și care nu vor dona niciodată. Pentru că în loc să explicați clar și să revizuiți, voi preferați să-i speriați pe veci, încurajând și promovând mituri urbane. Sunt oameni care nu se duc niciodată la donat, pentru că au plombe. Eu una aș vrea să văd pe ăia FĂRĂ plombe. Probabil locuiesc în Olimp și-i cheamă Juno, Zeus și Eros. Sunt femei care în veci nu vor atinge 60 de kile sau 58. De ce nu specificați clar greutatea? Ce e cu cele 18 greutăți minime de donare de pe tot cuprinsul țării ba chiar și de la un centru la altul?

De fiecare dată când m-am dus am stat jumătate de zi. Cu chiu cu vai m-au acceptat. Pentru că scări, sărățele, 7 cafele, etc, ok, înțeleg că tensiunea mică e un risc acceptat și asumat. Dar ultima dată ați refuzat o femeie care a întrebat dacă poate dona sânge la 4 zile după ultima zi a ciclului menstrual. Prietenul ei era în operație. I-ați zis că nu. Am donat eu pentru el. Pe mine nu m-ați întrebat, și să mor dacă am de gând să vă zic vreodată. Nope. S-a cam zis cu sinceritatea, n-o primesc, nici nu o ofer.

Descurajați sistematic și pe viață sute de mii de oameni, dar purtați în paralel campanii de culpabilizare. N-AVEM SÂNGE!! - ȘTIM!!! Știm! Știm, pentru că refuzați un om de 38 de ani să doneze pentru că și-a făcut acum 4 luni un tatuaj, sau anul ăsta și-a pus o coroană dentară. Printre altele, și de aia!

Într-unul din sutele de linkuri cu reguli de donare din alte țări, la absolut fiecare criteriu de eligibiliate era și un link. Nu poți dona? Ne poți ajuta astfel
 - donează bani
- fii voluntar
La noi de ce nu se poate asta? De ce absolut tot ce se poate e să refuzăm pe criterii care mai de care mai fanteziste și mai diferite donatorii, iar apoi să-i facem să se simtă de rahat? De ce să nu participe ca voluntari, dacă tot nu aveți mult personal, de ce să nu doneze bani pentru sprijinirea personalului existent?

La fosta mea corporație, 50% a fost rata de respingere a celor care s-au înscris. Era una la care vin în special studenți, oameni tineri,. media de vârstă să zic că ar fi undeva la 27 de ani. Care ar fi fost rata reală de respingere dacă se desfășura campania în una din țările de mai sus?

La actuala firmă nu au mai venit deloc. Nu au timp, nu au personal. Nu dă cu virgulă? Nu cumva zbieri la mine că ți-e sete, cu o sită în mână? De ce nu ne lași să-ți dăm o cană?

Links despre reguli din țări mai sărace în reguli și mai bogate în explicații și argumente. Si donatori.
http://www.pbcers.org/how-to-help/donating-blood.php
http://www.redcrossblood.org/donating-blood/eligibility-requirements/eligibility-criteria-topic
http://www.donateblood.com.au/faq/dental-treatment
https://www.welsh-blood.org.uk/giving-blood/can-i-donate/visiting-the-dentist/
http://www.donateblood.com.au/faq/menstruation
https://www.blood.ca/en/blood/abcs-eligibility
https://www.dondusang.net/rewrite/article/3073/blood-donation/contraindications-against-blood-donation/blood-donation:why-do-contraindications-exist.htm?idRubrique=1148

Read More

28 June 2016

Donezi? Ce bine. Eu nu, pentru că ...

Foarte scurt

Motivul pentru care unii dintre noi postează sau vorbesc despre donarea de sânge NU este de a auzi justificări aruncate fuga-fuga, parcă de frica de a nu li se imputa respectivul gest. Nici prin cap nu mi-ar trece să te întreb de ce nu donezi sau dacă vii cu mine sau ceva. Nu mă interesează, deloc.

Doar că e puțintel ciudat, ca o muscă pe căciulă insesizabilă până atunci, ca tu să zici
- Mâine nu vin, o să fiu la Centrul de Transfuzii
 - Ah ce bine, eu nu pot, am tratat acum 2 luni o carie și am tensiune și leșin și am dioptrii!

Dude, chillax. Serios. Nobody cares.

La subiect acum

 - eu am tensiunea între 7 și 8, deci donatul de sânge e nițel buclucaș, pentru că trebuie ridicată la 10. Altfel nu am simptome, și sunt căduros felicitată pentru sângele rece - aiurea, e un mit. Cu toată tensiunea mică, sunt impulsivă și supărăcioasă ca un pechinez bătrân. Dar în rest nu leșin, n-am nici pe dracu.

- tensiunea se ridică consumând apă, chestii sărate și cafea. Dacă vreți musai să donați. Dacă nu, nu. Eu una n-am leșinat până acum. Poate de uned funcționez în mod normal între 7-8, deci acel 9 la care cad în timpul donării e practic hipertensiv comparativ cu normalitatea mea individuală.
Pe de altă parte, nu mai devreme de vreo 200 de ani, domnițele leșinau cam de 15 ori pe zi, de la corsete, emoții și romane siropoase, și uite că nu se mai căca nimeni pe el.

-  Nu vă mai scheunați atât că parcă s-a uitat urât la voi doamna de la parter, că a durat 2-3 ore, că nu v-a așternut nimeni covor de flori sub tălpi, etc. Da, durează, da, mai sunt și oameni botoși - deși eu nu am întâlnit niciunul, dar chiar să fi întâlnit, probabil îl ignoram și aia era. Serios, parcă vă căutați scuze. Aveți deja destule - dioptria, măseluța ...

- ziua aia liberă o să v-o petreceți probabil pe jumate la coadă la Centru. Nu vă faceți planuri cu ea.
- în continuare e nevoie mare de grupe rare (AB4, ambele RH), 0 negativ, etc, dar per total, e nevoie de toate, toate grupele. Chiar trebuie să luăm foc odată la 6 luni ca să devină trendy donatul?

- adevărații salvatori nu suntem noi, ăștia care donăm o dată de două ori și moamă, poze, blog, (iată-mă pe mine, haha), bla. Adevărații salvatori sunt oamenii ăia care sunt deja plini de ștampile în carnet, care probabil vin pentru bonurile alea de masă, așa cu tot cu țigara în bot până în ușa centrului, pe care nu-i mai întreabă nimeni de dioptrii, implant dentar (e clar că n-au bani de ele), gripă și leșin. Oamenii ăia v-au salvat până acum copiii de sute de ori. Și prietenii și iubitele și mamele la cezariene cu risc mare și tot. Oamenii ăia care habar nu au, doar vin și donează cât pot ei de des, acoperă mare parte din cantitatea - insuficientă - de sânge recoltat. Deci când îți vine iar să te dai mare, amintește-ți că amărâtul ăla pe care îl privești cu dispreț, pentru că vine pentru bonuri, a salvat nenumărate vieți până acum. Nici nu contează de ce vine. Bine că vine.

Așa.
În rest, nu mă interesează câtuși de puțin de motivele voastre de a veni sau de a nu veni.
E treaba voastră, eu aleg să vă cred pe toți by default. Dar sânge nu mai e.

http://www.realitatea.net/fii-donator-de-viata-spitalele-se-confrunta-cu-cea-mai-mare-criza-de-sange-din-ultimii-ani_1952543.html


Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (1) alimentatie (9) amintiri (16) animale (3) anotimpuri (2) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (4) Cai (1) caini (14) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (5) concurs (3) copii (65) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (14) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (2) filozoafa de weekend (2) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (2) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (2) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (65) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (10) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (1) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (72) Waking up (10) web (1) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)