18 April 2018

Meditatii la minut

Ma sidereaza uneori glorificarea feminitatii africane, idealizarea ei dpdv maternal, la modul bucolic-ignorant. de obicei porneste de la vreo doua aspecte pozitive- babywearing prelungit, sa zicem.
Dar de multe ori in aceleasi comunitati sunt maritate si violate copile de 10 ani, mutilate unele de 7, etc, pana mea, nu pot sa inchid ochii la tot valul de primitivism si ferocitate pentru ca vai, ce frumos sta un bebe intr-o carpa. Peste 3 ani bebele ăla va căra alt bebe în aceeași cârpă.
Cand eram mica si nu exista CNA erau difuzate pe TVR documentare care astazi nu ar mai trece in veci de filtrul difuzarii pe post. Majoritatea erau frantuzesti. Printre care si unul despre mutilarea genitala in MAJORITATEA statelor africane.
Scenele filmate acolo mi s-au parut de o cruzime si o nedreptate teribila, dar am mai retinut ceva - femeile erau cele care tarau fetitele, barbatii stateau pe margine, sarbatoreau acolo in legea lor.
Am bagat si asta la cap si am vazut-o reconfirmata iar si iar si iar, in diverse paturi sociale si societati - femeile sunt deseori cele care insista cel mai abitir ca restul femeilor sa fie in vreun fel sau altul injosite, subordonate sau mutilate *ca si ele*.
E o uluitoare hotarare de a te face sa-ti fie rau, cum imi e mie, care transcende si epoci si continente; fie că e vorba de apărătoarele criminalilor de la Tanacu, de filmările uluitoare ale femeilor care zdrobesc cu pietre capul altei femei pentru vreun păcat numai de ele văzut, de târât de mâini și picioare copile să le fie tăiată vulva cu un gilette plin de praf, de curentul nouveau-mere-heroine, care militează cu furie anti libertăți deosebit de greu câștigate asupra corpului și destinului nostru, al tuturor, e în definitiv vorba de femei care fac toate eforturile să nenorocească alte femei. Ca să nu cumva să fie mai întregi, mai libere, mai presus, mai sigure, mai educate, mai orice altceva.
Dacă este ceva care m-a uimit vreodată la esența feminină din nefericire este această disensiune și ură pe care încep s-o bănuiesc a fi veche ca prima coastă a Evei. Din nefericire, tendința de dominare feminină se înrăiește înlăuntrul comunității feminine, ca o unghie care se încovoaie să străpungă carnea din care iese. Sindromul poiatei de găini, cu o figură masculină de autoritate (preot, medic, Hitler, politician, you name it) adulat de femei complet submisive lui și feroce în autoritate în rest, care se sfârtecă între ele și se pun la punct în zeci și sute de feluri.
N-am reușit să găsesc până acum camaraderia feminină, mi-e greu și să alătur aceste cuvinte. Cunosc / am relații de prietenie între două-trei femei care trec rareori totuși probele de aur ale succesului personal, ale timpului și ale disensiunilor de opinie.
Mai degrabă știu amiciții entuziaste într-un grup de vreo 4-5, care însă, luate la bani mărunți, se disecă în nesfârșite tangouri, perechi de bârfă și înțepături, care la rândul său se reduc la simple tendințe de dominare pasiv agresivă sau frontală. Dar nici în aceeași familie nu am văzut acel tip de caramaderie nescrutătoare, calmă, bonomă, pe care o au de obicei grupurile masculine.
Încep să mă asigur, că de crezut credeam asta de foarte mult timp, că pur și simplu nu există. Undeva în genomul nostru stă o sămânță de năpârcă, care ne învață să călcăm șansele celeilalte pe cap. Poate ține de inițiala noastră structură poligamă, în care dacă fraternizai (frate e masculin, apropos) prea intens cu colegele de grotă îți rămâneau copiii nemâncați. Nu știu. Însă în stridentă discordanță cu declarațiile pătimașe despre feminism și sororities stă această cățeleală malevolentă, de la surori în aceeași casă până la simple trecătoare pe stradă. Niciodată nu ni s-a făcut rău pe cât ne-am făcut noi una alteia.
Read More

31 March 2018

Curând

Va fi atât de frumos, curând, foarte curând, o simt. Dincolo de toată mohorala, dincolo de clisă și frig și ploi, curând, foarte curând va veni.

Curând, Herăstrăul va fi cald și parfumat ca umărul unei fete, curând sălciile vor înverzi și se vor umple de fremătări de aripi. Curând vor ciripi vrăbii și copii, curând soarele va încinge deopotrivă spinări gârbovite și căpșoare pufoase.

Curând iarba va căpăta frăgezimi nebănuite, curând se vor încinge apele și peștii din ele vor dansa ascunși.

Curând ne va sufoca teiul cu parfumul său umed, curând lumina va săgeta necruțătoare ca o lance, curând ne vom dezveli cu toții stângaci, curând ne vom topi sub arșiță, năuci, ca zdrobiți într-o îmbrățișare prea strânsă. Curând vor fi toate amețitor de calde și vibrante, curând toate ciolanele se vor dezmorți și vor începe să se miște în același dans.

Curând unii bătrâni vor privi o cea din urmă vară a lor, și privirile lor încețoșate vor contempla cu aceeași uluire razele soarelui ca în prima lor vară. Curând vor fi valuri și stânci și apusuri și flori, curând vor umbla înlănțuiți pe alei îndrăgostiții, în impertinenta lor beție, ignorându-ne, ne-existându-ne în sublimul lor egoism.

Curând vor umple copiii fiecare colț de ecourile stridente ale începuturilor lor de viață, curând o înghețată le va fi făclia care le va lumina sau zdrobi fericirea unei zile de vară. Curând vor alerga după ei rotofeie bunici, iluminate de drag, gârbovite de teamă, cu apă nu-prea-rece și mâini nu prea iuți.

Curând vor umbla în pas săltat femei frumoase, înfrumusețate, cărora le vor răsări flori pe poalele rochiilor și în priviri, curând ciorapi subțiri vor învălui elastice pulpe, curând se vor auzi tocuri bătând o minunată cadență pe asfaltul uscat, bucle și râsete se vor sălta în spirale. Curând obrajii fetelor vor mirosi a caise, curând vor trece pe lângă noi cete de tineri în pas săltat, grăbit, curând ne vor năuci cu neștiutoarea grație a celor de la început de drum.

Curând mă vor durea ochii și sufletul și coșul pieptului de atâta frumusețe a verii. Curând, foarte curând mă voi ține și eu, șontâc-șontâc, după acest alai de lumină și cald.
Read More

20 March 2018

Când începi să mori

Când începi să mori, nu începi cu tine ci cu sfârșitul vieților altora. Ceilalți sunt dangătele de clopot care îți anunță ție ieșirea din scenă.

Încep de timpuriu, mai de departe inițial, un artist care ți-a definit poate anii copilăriei, un scriitor care ți-a parfumat nopțile adolescenței. Un bunic blând și alb pe care l-ai crezut nemuritor. Un profesor pe care-l țineai minte drept și sever și pe care l-ai regăsit, cu dureroasă uimire, gârbovit pe stradă. Toți oamenii reper ai vieții tale își sting felinarele de pe cărarea ta.

Rămâi din ce în ce mai singur, pe an ce trece, și probabil în final sfârșitul vine firesc, probabil în final aproape auzi „Poftiți, pe aici, aici sunt toți ceilalți ai dumneavoastră”.

Pe forumul lui Andrei Gheorghe, acum defunct și acela, mi-am început acest blog. Se numea „Cum e să fiu eu” și era foarte crud la miez, sincer și exploziv. Aparținea unei fete de 20 de ani pe care mi-o amintesc ușor încețoșat. Se știa frumoasă, se credea nemuritoare și lupta foarte dur pentru bucățica ei de soare.

De pe aceeași platformă s-a desprins un nucleu de oameni care au scris bine și au gândit mult. Cu câțiva mai țin legătura, pe alții îi știu doar.
Warsong, Dunemaire, Goatie, Andreanum, Malamute, dragii mei, mica plută de care ne agățăm amintirile și-a pierdut substanța.

Pe AG în sine nu-l știam și nici nu căutam să-l cunosc la momentul respectiv, era atât de sus și atât de intimidant că preferam să nu-l aflu deloc. Vocea sa și Midnight Killer conturează alte amintiri, din vremea în care visam foarte sus și gândeam foarte departe. Amărăciunea ultimelor sale gânduri publicate mă doboară.

Salutare, națiune.
Read More

09 March 2018

Am ramas fara FB

In primul rand, am ramas fara cont de Facebook si implicit si fara pagina de FB blogului asta. Imi schimbasem numele in Ix, sa nu ma mai gaseasca toti narozii, FB mi-a trimis mail ca ce nume e ala Ix, de unde, sa trimit buletin sa confirm ca Ix ma cheama.

Eu buletin nu trimit la malaxoarele astea de date si mi-am facut alt cont pentru administrat grupurile mamut. Doar ca am uitat sa trec si pagina de FB a blogului. Asa ca trebuie sa mai fac una.

Cumva a fost tot raul spre bine. Mi-am downloadat datele inainte sa inchid contul si m-am trezit cu toate mesajele pe care le credeam sterse, toate chestiile pe care le arunci pe geam nestiind ca geamul e de fapt un alt cotlon - nimic nu se pierde, totul se indexeaza. M-am ales si cu o lista lunga de numere de telefon pe care nu le-am cerut niciodata. Diversi care au uitat sa debifeze asta la Messenger.

Dar mai important decat orice, am scapat de tot balastul pe care-l caram dupa mine. Ma chinuiam de ani de zile sa limitez la maxim 500 oamenii de pe cont - well, tot prea multi erau. Ma simt ciudat de eliberata, nu ca as avea de gand sa scriu vreun manifest revolutionar sau sa-mi public memoriile pe noul cont. Dar e minunat sa scapi de unchiul psd-ist, de neamurile care-ti iubesc copiii doar din like-uri, de caruta de fosti colegi, actuali colegi cu care abia daca schimbi o maraiala pe hol, managerasi, diversi cu care ti-ai frecat coatele la un eveniment si tot asa. Din toti cei 500 daca am de unde aduna 30 de oameni pe care-mi doresc efectiv să-i revăd - și atunci de ce să ne tot revedem copiii, pisicile, toaletele, etc. În fine. Nu știu cât mă ține, dar deocamdată mă simt excelent așa.

Cu blogul nici nu stiu ce sa zic. M-am retras de ani de zile din hora promovarilor - nu vreau sa ma joc de-a Garbo sa ma declar mai presus, nu sunt mai presus cat paralela. Nu-mi iese, nu-mi place si nu-mi trebuie. Am incercat vreun an doi si am concluzionat ca nu vreau sa fie blogul din ce in ce mai blog si din ce in ce mai putin jurnal. Am scos si blogroll si tot, m-am retras din grupuri de promovare, am scapat de reclame, am facut un mail generic pe care nu l-am mai citit de vreo 4 ani si gata. Tacere.

Recent m-a bantuit pe unul din grupuri iarasi un spam cu fetita Tudor, bolnava de aplazie medulara, care trebuie sa faca transfuzii zilnic ca daca nu, moare. D-ra Tudor are acum 20 de ani si e sanatoasa tun, iar spamul e din 2009. Insa mai important de atat, citisem un interviu cu directorul centrului de transfuzii care spunea ca in pofida tambalaului din online, la el n-au ajuns donatori mai numerosi ca de obicei. Deci like&share dilueaza cumva responsabilitatea sociala; e cumva un foarte facil, gratuit „eu atat am facut” care ii ofera celui care si asa n-avea de gand sa se duca o auto-clementa gata impachetata. Dar imi pasa, am dat like, am dat share.

Grupurile in schimb merg bine si deja ma curteaza diversi cu pagini si afaceri - din ce inteleg, sunt noua unealta de promovare in online, acum ca paginile s-au dus pe apa sambetei.
Nu stiu ce sa zic de asta - ar fi tentanta colaborarea (ciufuta sunt, dar proasta nu) insa complicatiile recente ale legislatiei fiscale ma fac sa ma feresc de tot felul de surse de venit care m-ar costa intr-un final mai rau la taxe si alergatura decat venitul in sine generat. Asa ca am lasat respectivele oferte intr-un limbo nedefinit, pana imi fac un plan sau o idee.

Cam atat de la mine.


Read More

08 February 2018

Povestea lui Dacian Solgen

Tradusa si publicata cu acordul autorului. Si cu rugamintea de a-l ajuta. Dați mai departe sau luați copy paste și puneți pe unde știți - nici autorul, Dacian, nici eu, ca traducător nu avem pretenții de copyright asupra textului. Doar ne dorim un strop de speranță și dreptate pentru el.

Edit - Oricum o dau, nu nimeresc optimizarea pt mobil.
Edit2 - Pentru ca nu exista, conform forum Adobe. Nu stiu cum vedeti PDFul pe mobil, cica "its at the mercy of your viewers systems". Pe desktop se vede ok.
Iata link PDF aici.

https://drive.google.com/file/d/1b6Nf_WbtjFpSm3VWzpT08zurmKeI5gqf/view






Read More

07 February 2018

Na, fir-ați ai dracu, cu lipsa voastră de copii cu tot

Din ce am inteles, dupa ce i s-a atras atentia ca demersul sau de public shaming („Dă, fă, ursu că te fac celebră) nu-i face tocmai cinste, tanti mama X (nu contează cine, o duamnă) a scos din pălărie încă o felie a acestui tort cu rahat degustat zilele trecute de media - pasămite tânăra absentă a fugărit-o prin aeroport cu un urs de pluș, torturând copilul și provocându-l.

Să lăsăm jos, că măcăne.

Pt cititorii la fel de neștiutori ca mine (mi-a dat add acum 5 zile unu care dă click pe toată căcaturile și așa aflu și eu - promit că-l scot curând), TLDR version: Cum stătea doamna Vedetescu cu copilul în aeroport, obosită după umblat ca salahorul prin Rio de Janeiro, copilașul vede o fată cu un urs de pluș în brațe. Cere ursul și aia zice nu.

Hell unleashed. 

A ÎNDRĂZNIT SĂ ZICĂ NU LA CUPILU MIEU. Pus pe FB povestea, cu ceva afurisenii (vrei să fii celebră, na că te fac) etc. Torente de sloboaze verbale de ambele părți ale ursului. Etc. Penibil.

Acu lăsând deoparte cazul în sine, eu văd repetându-se într-una acest leit motiv al copilului ca armă.  Știți despre ce vorbesc. Doar doar se încumetă vreun nevinovat de la restaurant / piscină / orice spațiu să zică ceva. Să ofteze ceva. Să dea ochii peste cap. Să bleștească un timid „doamnă, puteți...?” Sau un nu. Un refuz.

Ca mamă am fost îndemnată deseori să uzez de aceste coarne ale maternității împungace. Zi-i să te lase! Doar ești cu copilul! Ce dacă face gălăgie / zbiară / urlă / rupe / trage? Doar e copil! Du-te înainte pe trecere! Doar ești cu copilul! (god, câte tâmpite care împing la frondă landoul în fața mașinii n-am văzut, zici că e din titaniu copilul ăla). De ce încerci să-l potolești? Ce dacă e noapte? Ce dacă vecini? E copil! Să suporte? Cine i-a pus să stea în bloc? Cine i-a pus să ia în hotelul ăsta? Să stea la nudiști dacă n-au chef! Ce dacă aleargă ca bezmeticul și riscă să-l opărească vreun chelner cu 5 farfurii de borș? E copil! E vina restaurantului sau a chelnerului!

Desigur, scuza e că prin asemenea grosolănii de mahala, respectăm drepturile copilului, de fapt îi împingem pe cei din jur să le respecte, cum ai împinge un cățel cu nasul în rahat (metodă greșită, nu faceți așa, apropos). Dar nu-i așa. Copilul are și dreptul să nu-l ignori cu orele și să nu-l lași să orbecăie ca molia în lampă, din ce în ce mai surescitat și mai iritat până se prăbușește înt vrie. Are și dreptul să fie educat. Educat ca membru al unei societăți, și nu ca reproș și armă împotriva acesteia.

Nu simți un „abia aștept” pe sub astea, că eu da? Un abia aștept să se întâmple ceva, să pot să rag, să mă dau cu curul de pământ și să acuz pe toți și toate. Abia aștept să vă fac să vă simțiți și mai de rahat. Abia aștept să fiu moțul colivei acestei seri de neuitat. Pentru că eu am ieșit în oraș după două ore de nervi și nădușit cu îmbrăcat și dezbrăcat și împins și certat și pune centura și stai acolo și așteaptă. Apăi fire-ai al dreacu de împuțit care ÎNDRĂZNEȘTI să crezi că poți să stai liniștit și neurlat lângă mine, da numai eu să sufăr?


Read More

03 February 2018

Detest Iarna



Cred că mi-a plăcut iarna doar câțiva ani. Ăia în care m-au luat verii mei la săniuș. Și doar pentru asta. În rest, am detestat anotimpul ăsta în toate felurile, în toate zonele, din noiembrie până-n aprilie, și la oraș și la țară, și cu Moș Gerilă și cu Moș Crăciun, și cu zăpadă și fără, și cu porc și cu curcan.

Iarna în copilărie


Cum spuneam, săniușul a fost un scurt și intens moment în care iarna n-a mai fost chiar așa nasoală. Verii mei știau niște derdelușuri bune. De exemplu, unul care trecea printr-o spărtură de zid a parcului, trecea de-a curmezișul o șosea pe care ne dumnezăiau îngroziți șoferii care vedeau moartea (noastră) cu ochii, și apoi o lua la vale pe încă o stradă foarte înclinată, aruncându-ne practic în fața altor mașini care măcar urcau cu greu sau deloc (ghețuș).

Făceam și trenulețul pe asemenea traseu. Adică un copil stă pe burtă și își bagă gleznele pe după tălpicile saniei din spate, pe care se află alt copil care stă pe burtă și tot așa. Curbele se luau în plină viteză, vreo 5-7-12 șiri de spinări pe cale să se frângă, scăpând prin ceea ce azi am numi noroc porcesc. Când nu ne coordonam, uneori zburam de-a dreptul de pe șosea, peste bordură, în pădure. Picai cu tot cu trenuleț în vreo râpă sau te înfigeai cu capul într-un copac. Aș vrea să vă dau satisfacție ăstora cu „și iată că n-am pățit nimic” dar vă reamintesc, totuși, că dacă NOI adică eu și cu tine n-am pățit-o, o fetiță a murit fix așa, la săniuș, dând cu capul de un copac anul trecut.

Mai era o vagă bucurie, colindatul. Mergeam cu colindul, cu uratul și cu sorcova. Zic vagă pentru că eram mult prea mică și bunica mă înfofolea în așa hal încât abia mergeam. Disconfortul de a fi înfofolită în atâtea basmale și sumane acoperea iluzoria mândrie de a ști tot Plugușorul plus vreo 5 colinde (pe lângă deja odiosul domdom). 

O altă problemă ar fi că verii mei, ca și ai țării politicieni, îmi explicau ei niște șmecherii, că să le dau banii acu și iau ei o bicicletă cu care ne dăm toți la vară, în fine, și fix ca acum, eu prestam, eu dădeam, eu cu nimic nu mă alegeam.

În rest, iernile copilăriilor mele sunt legate de înfofoleală. Combinezonul cosmonaut care făcea fâș fâș și în care NU TE PUTEAI SCĂRPINA, Dumnezeule mare, orice te mânca, și te mâncau multe, pentru că ștrampi, fular peste gură și nas, legat la spate să nu ți-l poți deznoda (eu mi-am ros eliberarea dintr-unul), vestuță înțepăcioasă de lână, pulovere lungite la mâneci dar uitate scurte în șale și strâmte în spate. Muci peste muci peste iar muci. Ghete prea mari și șosete prea strâmte. Zăpada care se infiltra perfidă pe la cusăturile tălpii, de ajungeai cu picioarele rebegite și murate acasă. Buze spuzite. Postul Crăciunului adică 40 de zile de cartofi, fasole și varză. Sfâșitul postului, adică o abundență de cărnăraie care nu-ți place neapărat, dar pentru care adulții fac mare tărăboi și cu care te îndoapă în neștire. Indigestie.

Iarna în adolescență


A fost de tot rahatul datorită machismelor hivernale, care implicau mozolitul (frecatul) cu zăpadă. Aveai de ales, ori chicoteai și picai moale pe niște zăpadă și lăsai vreun prost să-ți bage zăpadă în sân și mai știu eu pe unde, ori te luptai ca răzeașa lui Tomșa Vodă și pierdeai pe veci șansa de a fi integrată în acest bizar ritual de curtare.

Am menționat bulgăreala? Nu. Da, îți luai și bulgări, când nu te așteptai. Tot din preaplin de simpatie probabil.

Iarna Urbană - la maturitate


M-am făcut om mare cam brusc, când am plecat de acasă și mi s-au terminat ultimii bani de pe card. A trebuit să mă angajez. Iarna de om angajat e cam amărâtă. Aluneci în drum spre muncă și îți dârdâie curul în diverse stații. Mergi ca pinguinul. Cazi ca pinguinul.


Te mănâncă izmenele (ștrampii, colanții), dacă ai. Îți dorești izmene, dacă n-ai. Dacă n-ai avut bani de încălțări bune, ți se murează picioarele. Dacă ai avut, ți le strici în amestecul de sare și jeg de pe stradă. Îți curg mucii și ți-i sufli discret. Și cei din jurul tău, care n-au descoperit discreția. Nici batista.

Prinzi fix o zi două de frumusețe iernatică, în care zăpada albă acoperă practic sutele de rahați de câine și om și miile de flegme și alte mizerii umane. În care calci inocent pe deasupra stratului deseori prea subțire de zăpadă. Le vei găsi pe talpă, când încerci să te scuturi să nu vii de-a tăvălugul în fața biroului. Unde cineva isteț s-a gândit că ar fi super fain să pună gresie din aia perfect netedă și lunecoasă, pe care să te duci ca spermatozoidul pe țavă numai ce pui piciorul.

După cele două trei zile de alb urmează vreo 4 luni de gri. Zăpada se transformă în muci înghețați și dați cu lama deoparte și de alta. A străzii. Dacă ai noroc. Deoparte și de alta sunt trotuare. Dacă vrei să mergi pe ele, succes. Poate reușești să umbli prin zăpadă, poate nu-ți fac creierii muci nici țurțurii pe care nu-i dă nimeni jos pentru că așa e iarna. De parcă vara când trăsnește și fulgeră ar scoate cineva paratrăsnetele pentru că e natural fenomenul.

Nu ia nimeni zăpada să o ducă nicăieri. Pentru că, deși veșnic surprinși de apariția ei (ba că e prea devreme, ba că cri cri cri, n-am crezut c-ai să mai vii), cei de la primărie știu sigur că undeva, cândva, se va topi.

De topit se topește la Paști.

Dacă ești părinte, adaugi la astea și:

- înfundat copii în diverse articole vestimentare care mai de care mai dificil de pus pe ei
- vreo patru sute de viroze pe săptămână
- fentat cu disperare vizitele altora cu mucii pe piept, care nu văd nicio problemă în a te molipsi și pe tine. sau pe ai tăi.
- Moș Crăciuni peste tot și un singur salariu
- vreau la sanie, mi-e frig pe sanie, cară sanie, împinge sanie, urcă sanie, pula zăpadă de sanie


etc etc etc

Iarna la țară


Majoritatea celor care idilizează iarna la țară au fost musafiri la țară. I-a scutit gazda de sculat țăndări de frig la ora 5 să spargă lemne sau să sufle în sobă. De asemenea, nu știu dacă o pensiune la Moeciu sau, în fine, oriunde în altă parte, echivalează cu realul „la țară” dintr-o țară în care trei sferturi din spațiul rural se cacă într-o gaură printre pruni, cu ceva scânduri în jur.

Că veni vorba, iată încă un motiv de detestat iarna la țară. Motivul pentru care e făcută respectiva chestie în fundul grădinii e lesne de priceput: tradițional dar și pragmatic, evităm să ne căcăm lângă casă dacă nu putem trage apa. Când te scoli și te trece și aluneci în toate părțile pe potecuța lucioasă de ger spre locul de repaos și întristare (întristare când vezi că iar ți-a rupt mamaie almanahele ălea bune), numai bucuriile iernii nu te inundă.

Da, sunt sigură că e minunată iarna într-o ilustrată sau un wallpaper de pe Pinterest. Ceșcuță de cafea în mână, te uită cum ninge decembre. Din casă. Sure. Așa și Vezuviul ar fi fost fabulos de admirat de departe. De foarte, foarte departe.

De asemenea, la țară iarna se petrece afară la săniuș doar dacă ai 6 ani. În rest, se petrece rânind bălegar proaspăt și punându-l peste cel înghețat, deșfăcând ciocălăi, dând zăpadă, spărgând lemne, punând apă caldă la păsăret și animale, sunând la ENEL pentru că te-au lăsat de o săptămână în beznă, încălzind apă în lighean să-ți dezmorțești picioarele, etc șamd.


Am auzit că e frumos la ski. Dar cât dracului să schiezi? O săptămână, ok. Și pentru o săptămână de concediu petrecut undeva la dracu-n praznic, unde și-a înțărcat Schumacher norocul, eu să consider că totuși e frumos cu 6 luni de frig și gri? No way.

Privesc cu tristețe afară și știu că iarna are poate rolul ei și că absența ei e semn de încălzire globală, nu de împlinire a speranțelor mele. Dar asta nu mă împiedică s-o detest și acum, și la anul, și în vecii vecilor, amin.


Read More

23 January 2018

Cer înstelat

Nu l-am cunoscut personal. Nu i-am vorbit niciodată; nu îndrăzneam. Dacă soția sa avea acel amestec de spiritual și sociabilitate, acel approachable datorită căruia puteam să-i scriu firesc, uneori cele mai stupide chestii, de parcă ne-am fi știut dintotdeauna, el în schimb mă timora cumplit. Era prea deștept să îndrăznesc să-i zic ceva. Uite-așa. Citeam ici colo ce apărea dar cumva, când mă gândeam la el strecuram un involuntar „domnu'” și dacă m-aș fi trezit vreodată în aceeași încăpere cu el m-aș fi scurs repede pe după vreo ușă, să pot doar să-l ascult vorbind.

Mi-am tot promis ani de zile că voi ajunge la vreunul din evenimentele susținute de el, apoi că îl voi duce pe Alex când va fi suficient de mare să-i pese. Dar Alex încă e mic și când va fi mare, promisiunea mea va rămâne neîmplinită. Dar îi citisem câteva articole, văzusem fragmente înregistrate din discuțiile sale și tocmai această uluitoare aplecare asupra cuiva care știe atât de puține, această lejeritate și naturalețe mă intimidau groaznic. Mi se părea uluitor să știe un om atât de multe și să îi pese de cei care înțeleg atât de puțin. Pentru că dacă EU, eu cea tâmpă și obtuză în ale științelor eram în stare să pricep ceva, asta însemna că trebuie să-și fi micit nespus gândurile, cât să ni le paseze fărâmițe în așa formă ușor de priceput. Uneori mi-am imaginat cum ar fi fost să am așa profesor, să fi avut oricine așa profesor. Poate mințile noastre n-ar fi sclipit, desigur, ca a lui, dar ah, această mirare blândă în fața științei, această plăcere de a descoperi și înțelege sigur ne-ar fi parvenit.

Și de când s-a întâmplat să aflu, mi s-a zdrelit sufletul de tristețe și groază. Și neputința, acest șarpe negru care îți încolăcește picioarele. Ce să spui când nu poți spune nimic, cum să ajuți. Cum să faci, să lași în pace și totuși să nu lași deoparte. Ce rost are să-i spui cuiva că-ți frângi mâinile de pe margine și că poate ai plâns când și când, când știi că de partea cealaltă au fost nemărginiri de lacrimi? Nu-i o impietate să te referi la tine, să arunci orice minusculă referință la tine în așa ocean de durere? Cum să faci să aperi când nu ai cum? Și lunile au trecut și n-am îndrăznit decât să arunc câte două trei cuvinte prostești și inutile, paralizată de propria stângăcie și inutilitate.

Și acum nu mai e și suferințele au luat sfârșit pentru el. Și cred că i-am pomenit numele doar o dată de două ori, evident, mereu alăturând vreo referire la cât e de impresionant. Știai că de fapt e... ? Da, serios, nu știam? Da, uite, mai scrie și pe aici. Ei, ca să vezi, foarte fain. Uneori participă și la evenimente. Să mergem să-l vedem odată. Să mergem, da.

Și n-am mers. M-am minunat doar de cât de deștept și blând și uman poate fi. Și cu minunatul ăsta am rămas și acum. Nici ultima oară n-am mers. N-am mers, am privit de pe geam cumva. Minune de om și infinită durere.
Read More

31 December 2017

Tu ce-ai învățat anul ăsta?

Anul 2017 a fost un an lung și plin de sperieturi. În prima zi din 2017 am aflat că sunt însărcinată. La doar câteva luni după, au început problemele, care s-au ținut lanț aproape până la naștere. Din fericire, acum am doi copii sănătoși. Dar prima jumătate din 2017 m-a gârbovit de griji. A doua de nesomn.

Am învățat până la urmă de ce e bine să găsești un medic ok și să te ții de el. Pentru că o parte din temeri au fost augumentate nefondat de o tută. Iar ceilalți medici se abțineau să zică asta despre colega lor, dar tot încercau, eufemistic, să îmi transmită: nu vedem aceleași rezultate, pentru noi prognosticul este rezervat spre optimist, contează încrederea dvs etc. La momentul respectiv, speriată fiind, aveam impresia că mi se ține un discurs cu tente spirituale, de tipul „dumnezău e mare”, la care nu percutez, eu fiind din categoria „o fi mare, dar la mine nu-i deloc”. Retrospectiv privind, înțeleg că ce încercau să spună era „nu te mai du la zăluda aia ca să nu mai vii speriată de tâmpeniile debitate de ea la noi”.

Am mai învățat și că-s năroadă, smucită și superficială. Am învățat asta pentru că am judecat pripit și greșit oameni minunați de lângă mine. Mă bucur că i-am întâlnit și-i am în viața mea. De deșteptat nu știu dacă mă mai deștept, dar măcar pot să îmi mai retez din siguranța opiniilor și autogratulare, acest adevărat nutreț pentru prostie.
Am învățat din nou că toate certitudinile se spulberă.

Insomnia mea cumva nu pare să țină cont de lipsa de somn, așa că am învățat și să adorm când apuc, cu dopuri în urechi și capul între perne, chiar și după ce am dat pe gât o cană de cafea.

Am învățat și să recunosc ajutorul oferit concret, spontan, spre deosebire de cel declarativ.
Niciodată nu m-am simțit mai infirmă și mai vulnerabilă ca anul ăsta și niciodată nu cred că am fost atât de dezamăgită de unii și de recunoscătoare altora.

Am citit, acum, pe final de an, un articol care sper să mă influențeze în dialogurile viitoare.

Tot în 2017 mi s-a reconfirmat că atunci când crezi că mai rău nu se poate, se poate. Cred că în 2018 va fi din ce în ce mai rău. Mai cred și că vom ieși din UE și vom fi anexați Rusiei într-un viitor oarecum mai îndepărtat, dar în fine, eu cred multe, poate sunt SF-uri. Dacă vom fi anexați Rusiei vom face asta pașnic, și vom sărbători ca pe o întoarcere la valorile naționale, ortodoxe, tradiționale, în aspră contradicție cu o Europă deja portretizată insistent drept decadentă și dușmănoasă. Primele pietre ale drumului spre iad sunt demult puse. Culmea e că am mai făcut drumul ăsta odată și înclin să cred că n-am ieșit de fapt niciodată din el. Doar am fost lăsați o vreme să ne uităm pe geam.

Cred că o mare parte a protestelor au oferit o supapă, o imagine pozitivă, o gratulare, dar nimic mai mult. Nu mai cred în proteste, ca instrument sau pârghie contra șlehtei care ne ucide. Aleppo a protestat, implorat și a fost deosebit de vizibil în timp ce era ucis, cetățean cu cetățean și cărămidă cu cărămidă. Noi, restul lumii, ne-am consternat, am dat like și share, ne-am întristat și apoi ne-a atras atenția altceva.
Cred în vot în schimb, și în cei care nu se pișă pe el.


Am învățat să apreciez și să găsesc sursele de jurnalism autentic. Există, inclusiv la noi în țară. Sper să mai pot contribui financiar și în anii ce vor veni, pe cât pot, la susținerea lor.

Cred că e primul an în care nu-mi propun nimic. Da, am de gând să fac una alta, dar nu mai am un plan trasat în minte pentru tot anul, exceptând poate concediul, care din motive de economisit bani e mai bine să fie planificat de pe acum.

Am învățat și să nu mai dramatizez și să nu mă mai comport de parcă tot ce se întâmplă e ceva ce mi-e destinat mie sau întors împotriva mea. Aia e. Viața merge înainte, chiar dacă uneori a mea pare să dea înapoi.

Mulțani tuturor. Un 2018 liber ne urez tuturor.


Read More

13 December 2017

Ileana Victimisânzeana

Desigur, chiar dacă n-am cerut, mi-a parvenit cumva clipul cu crima de la metrou și deși știam că nu trebuie, tot m-am uitat. Și acum o să-mi rămână șutul ăla întipărit în minte, șutul ăla și ura din spatele șutului.

Dar înainte de asta, îmi mai propusesem ceva de care reușesc deocamdată să mă țin, anume să NU mă uit să văd „ce zice lumea” . Asta e ușor, parțial, pentru că am reușit cu succes să mă descotorosesc de mare parte a lumii ca zgomot de fond.

Dar mi-a trecut prin minte că pe lângă cei care vor înjura probabil poliția, metrorexul, etc și vor găsi instant 1001 căi prin care ei ar fi făcut și-ar fi dres, vor apărea și cei care vor găsi, sfinte căcat, până și aici scuze celei incriminate.

Știi care-i faza aici - de obicei, persoanei cu „dar de ce nu vă gândiți că poate” i se rupe-n paișpe de eveniment sau de vreuna din părțile participante.

Ce contează de fapt pentru această Ileană Victimisânzeană e să răsară ca o bășină sub sutană, și să strălucească prin preasfânta sa predispoziție de iertăciune („să ridice primul piatra care etc„), dubiu în favoarea celui acuzat („dar v-ați gândit că poate avea probleme, suferința sa etc etc”) și în general capacitate de a-și închide voluntar ambele emisfere („să nu judecăm, e păcat”) , spre deosebire de alde voi, odioșii acuzatori, cu pietre în mână și degete întinse, carele nu cunoașteți adevărata puritate spirituală și corectitudine politică și astfel vă permiteți să afirmați whatever căcat tocmai ați afirmat.

Așa că mă țin tare să nu citesc și să nu aflu, mai ales că după șutul ăsta, dat cu sete, pe care l-am văzut doar o dată dar am să-l revăd până mor, unei tinere însărcinate care se luptă să scape de moarte, nu cred că am nervi să văd vreo bășină de smiorcăială pro-crimă. Pardon, pro-băgați-mă în seamă, mă piș contra vântului cu foarte mult stil.

Pentru mine există și rău inerent, născut din sine, nemotivat. Nu e o convingere, cât o constatare. Știu și am aflat că există și oameni răi, nu răi pentru că ceva, răi și atât. Există copii care nu-s nici abuzați nici neînțeleși nici ignorați și totuși gâtuie cu mare deliciu pisoi dacă-i lași. Există nebuni care se cred sfântul Praxistenie și există nebuni care ucid dintr-un brânci și un șut, pentru că așa vor. Există răul, da. Și nu poate fi absolvit la nesfârșit punându-i o motivație de coadă, așa cum o năpârcă nu devine lanț de chei dacă-i atârni breloc.


Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (15) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (81) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)