Nitica apa si-o aspirina.

Ai vazut ca indiferent de ce ai, leacul din stramosi e o aspirina si un pahar de apa?
Uneori mai apare si paracetamolul iar in preajma sarbatorilor e nelipsit trifermentul.
Tin minte o discutie halucinanta cu soacra; incercam sa o conving ca e ceva cu placinta ei de mere, de altfel teribil de gustoasa, dar care ne facea sa ne indoim de stomac automat.
"ii faci rantas, am vazut eu ca prajesti merele intr-un ceaun"
"pai si daca-i fac rentas ce?"
"pai nu e bine"
"pai de ce sa nu fie bine, e gustoasa"
"pai ne tinem de burta si de stomac pe-aici ! Nu e clar ca nu e buna?"
"Pai am triferment! Ia si mananca si dupa aia iei o pastila"

Inainte sa apara generatia pastilatilor cu jeans skinny si freze date cu placa am avut pastilatii cu triferment si aspirina. Pastilatii cu pastila in dreapta, carnatul in stanga, pastilatii care se pastileaza preventiv "parca ma incearca o durere de cap, parca mi se zbate ochiul stang" si pastilatii autodidacti, care n-au nevoie de medic si isi schimba sarguincios retete si doctorii intre ei, iar atunci cand crapa e din cauza ca nu le-a mai dat dumnezeu zile.

In tot universul asta de pastile de inima, de cap, de stomac, de picioare, de ficat, domneste Sfanta Aspirina insotita de lichidul sau consort, Paharul cu Apa.. Nu stiu de unde universalitatea- de altfel falsa si nociva - a micutului cerc de creta acrisoara.
Poate din vremuri de restriste in care chiar n-aveai altceva ce lua, in afara de aspirina.

Aspirina apare la dureri de cap, de dinti, de picioare, de galci si eventual si de hemoroizi. Daca ti-e rau de la caldura, daca parca te ia cu frig, daca ai stat in soare, daca ai dardait in umbra, ti se da o aspirina. Pana si daca ti-ai rupt o mana tot o aspirina ti se ofera, la un moment dat.

Ca exemplu, doua situatii in care apa si aspirina au aparut, atat de stupid puse in scena incat aproape ar fi fost hilare. Daca n-ar fi fost situatiile in care nu era nimic de ras.

Prima data cand am asistat la o criza de epilepsie a mamei eram singura cu ea. In Gara de Nord, inconjurata in cateva secunde de zeci de oameni, si totusi incredibil de singura. Eram in scoala primara, eram speriata, vedeam pentru prima data o criza de grand-mal, cu tot evantaiul de manifestari care aveau sa devina o neplacuta rutina a vietii alaturi de mama. Ma tineau cativa oameni, pentru ca incercam sa ajung la ea. Nu stiu de ce ma tineau; nu cred ca stiau nici ei de ce ma tin. Nu era ca si cum m-as fi repezit sa o musc sau sa o strang de gat, nu era ca si cu ei i-ar fi facut in acest timp ceva ce ar fi putut fi perturbat de mine; o lasasera acolo unde cazuse, zvarcolindu-se in spume si sange, si se roteau curiosi, balanganindu-se pe picioare ca o padure de cili umani. S-a auzit, fireste, vocea rostind fatidicul sfat:
"Dati-i niste apa, daca aveti!"
si imediat dupa, ca o rima ceruta de ritm
"si o aspirina, daca are cineva?"
asta unei fiinte care se incolacea pe peronul garii, cu ochii dati peste cap, limba muscata, sufocata de saliva si contorsionata de spasme.
S-au precipitat maini, s-au desfacut termosuri (cineva sugerase si mai curajos cafea, CAFEA, oh, sancta imbecilitas), s-au fosgait pungi si putin le lipsea sa mi-o inece de-a binelea; prinzand curaj, s-au tot apropiat si incercau sa-i bage printre dintii inclestati o aspirina. Apa curgea printre, pe langa. Au fost goniti si opriti de o singura persoana, un barbat care probabil acum e oale si ulcele dar caruia i sunt si acum recunoscatoare. A aruncat apa, a aruncat aspirina. S-a interpus intre mine si mama (cam cat de cretin sa fii sa impiedici un copil sa ajunga la mama sa, dar sa il lasi sa o vada cum moare - caci asta credeam eu ca i se intampla). M-a strans puternic de maini, pana la durere, m-a privit in ochi, mi-a vorbit fara gatuiala isterica colectiva.
"Mama ta are epilepsie. Nu va muri. Nu se va face nici bine. Asta e o criza. Cand o vezi ca mai incepe, incearca sa o musti de degetul mic sau sa-i masezi bine mainile. Nu mai plange, isi va reveni".
Si a plecat.
S-a oprit si criza, au plecat si gainile cu tot cu aspirina, reculegandu-se greoi dintr-un soi de transa surescitanta; rolul lor, de Mari Salvatori, se incheiase, nu prea mai aveau pe cine salva. Eu nu mai plangeam, mama dormea in somnul cleios si negru de dupa criza.

Mult mai demult, inainte de scoala, treceam cu tataie-meu prin sat. Erau oameni adunati undeva in casa unui vecin. Am mers si noi, tataie-meu a plecat luandu-ma repede, dupa cateva minute, totusi a fost destul sa-mi amintesc mereu de ele.
Cazuse Mihaela din tei. Era prin clasa a 7a, era blonda, avea ochi albastri, craniul sfaramat si era ziua ei. Inca mai traia. Maica-sa (vitrega, dar nu conteaza) o trimisese sa culeaga floare de tei. Coaja de tei e mazgoasa dupa ploaie iar cracile nu au rezistenta altor soiuri. Cazuse si-si sfaramase capul de ciment. Printr-o minune, inca traia. Incerca sa se ridice, valuri de sange ii ieseau din ochi, din gura, o inecau si repeta continuu "mama, mama" , atat de singura, atat de singura in mijlocul a jumatate din sat.
Si ghici ce.
Sa-i dam si Mihaelei o aspirina. Si niste apa. Nitica apa si-o aspirina.
Sa-i dam o aspirina, desigur, poate o trage curentul cum sta ea asa cu occipitalul direct pe ciment.
Sa-i dam nitica apa, de la atata sange i s-o fi facut sete.
Sa-i bagam pe gat o pastila, sta sa moara, o cheama pe mama-sa, o pastila de aspirina ar fi cel mai nimerit lucru.

A murit Mihaela, pana sa vina Salvarea. Era sat si venea greu, dar chiar si venind repede nu vad cum ar fi putut supravietui, baltind in sange si cu o aspirina intre dinti.

Stiti ceva, ma prostilor?
faceti o clisma cu aspirina, din cand in cand. Ajuta mult.