M-a laudat cineva :)

:)

M-a laudat cineva.
Nu stiu exact cum sa reactionez. Ma si bucur, m-am si fastacit dar mai presus de toate sper. Sper ca e contagioasa caposenia mea si gura mea mare. Sper ca si voi ati face la fel, nu pentru mine sau pentru cineva anume ci pentru oricine. Si sper ca sub valul de "sa faca domle cineva ceva" se ascunde in voi chiar acel Cineva care face Ceva.

Scris de Mona Dîrțu


"Doamna învățătoare

O să spun azi, aici, o poveste despre niște copii din clasa întâi din București. Nu le știu numele, dar am auzit că învățătoarea lor le spune Prostul, Cel-care-nu-știe-nimic, Tăntălăul, Needucatul,

Nesimțitul, Nerușinatul și Cel-fără-de-creier. (Ei, sigur că acești copii au și nume adevărate – nume alese cu grijă, poate cu research pe net și focus grupuri cu rude, nume frumoase, nume cu sensuri, nume rostite cu nesfârșită iubire).

E greu în clasa întâi, doar știm și noi. Copii noi, teme, note, chestii. Trăiești pentru prima dată, la 6-7 ani, după un tabel căruia i se zice orar, umbli cu o grămadă de caiete și manuale după tine, trebuie să fii cuminte în clasă și, pe deasupra, să mai și înveți grămada aia de cărți puse vraf pe birou (da, ai birou). Dar cel mai greu dintre toate e să-ți explici de ce doamna învățătoare vorbește așa urât cu copiii, de ce se răstește la ei, (nici nu mai nu contează că nu s-a răstit fix la tine, ești oricum înghețat de frică), de ce le spune în fața clasei că sunt proști, nesimțiți, tăntălăi, de ce-i amenință, de ce țipă. O asculți și te faci mic. Iată ce spune:

• "Vai de mine, dar cât ești de prost!"
• "Nu știe nimic. Dar nimic, băi, nimic!"
• "Este cel mai slab din clasă! Scrie mizerabil! Și e cel mai obraznic!"
• "Dau cu tine de tablă de nu te vezi!"
• "Unde e, tăntălăule, maculatorul?"
• "Măi fată, eu te iau și te arunc pe geam!"
• "Mă deranjează de m-a sufocat, nu-l mai suport!"
• "Nici nu știi să vorbești, copil de intelectual ce ești!"
• "Cristi nu are niciun fel de educație! Și se screme când vorbește..."
• "Ești de-o nesimțire înfiorătoare!"
• "Stai cu fața încolo, nerușinatule!"
• "Când ai intrat în clasă închizi gura!"
• "Măi, tu ai creier în capul ăla?"

Dacă nu ți-ar fi frică, ai putea fi atent și la ce explică. Cum să faci oare să nu-ți fie frică?

***

Aș vrea să pot spune că povestea de mai sus e un basm, că învățătoarea cea furioasă și-a dat seama, într-o clipă de revelație, ce urme lasă vorbele ei în sufletul copiilor și că deodată s-a făcut bună, răbdătoare, senină.

Dar nu e basm. Am extras tot ce e pus în ghilimele dintr-o înregistrare făcută acum câteva săptămâni de un părinte într-o școală bucureșteană. Povestea am citit-o pehttp://kariokaspot.blogspot.ro/, un blog peste care am dat accidental acum vreo lună.

Am contactat-o pe Facebook pe autoarea blogului, pe care de altfel n-o cunosc, și am rugat-o să-mi dea detalii. Mi-a povestit că nu știa pe nimeni implicat în poveste, că a văzut clipul pe pe un mic grup de Facebook pe care-l administrează (Creșe, Grădinițe, Școli, Bone – un grup mic, sub 100 de membri) și că a fost revoltată. “Am postat clipul pe blog”, mi-a povestit Karioka în conversația pe care am avut-o săptămâna trecută pe Facebook. “La scurt timp - câteva ore - a fost raportat la YouTube sub acuzația de bullying și harrasment și a fost dat jos. Am găsit o a doua variantă. Într-o oră era ”.

Apucase să-l salveze, așa că l-a pus pe canalul propriu de pe Youtube, dar pe 1 noiembrie clipul a fost dat jos; l-a repostat pe contul de Facebook al blogului său, l-a trimis cui l-a cerut, a cerut ajutorul unui psihiatru, Gabriel Diaconu, căruia i-a solicitat terapie gratuită pentru unul dintre copii, a continuat să scrie pe tema asta pe blog, a căutat pe net, a vorbit cu ziariști, a inventariat mărturii de pe forumuri în care diverși părinți descriu discuțiile în care s-au plâns directorului școlii de comportamentul învățătoarei, a înființat o pagină de Facebook, “Stop Veronica Bereanda” - în momentul în care scriu are deja 530 de like-uri.

De ce face Karioka toate astea? Pentru că e revoltată. Pentru că nu i se pare corect. Pentru că știe că știm că e intolerabil, pentru că nu vrea cu niciun chip să ne lase să știm și să trecem mai departe, pentru că vede oameni gata să miște lucrurile, atât cât pot ei, pentru că îi pasă. “Undeva în Bucureștiul ăsta”, mi-a zis, “există acum o mamă care plânge cu un copil timorat și speriat în brațe. E singură, e umilită și speriată, e presată să renunțe”. Îmi spune că n-a putut, pur și simplu, să se mulțumească punând undeva un link urmat de o banalitate de tip “iată în ce țară trăim, vai, vai, de ce nu face cineva ceva". “Urăsc asta”, mi-a spus. “Eu sunt cineva! Eu fac ceva! Nu am nevoie de altcineva să facă altceva”.

De aia face Karioka ceea ce crede ea că e de făcut. De aia seara târziu, după ce își culcă bebelușul, se apucă de postat chestii și de citit forumuri și de povestit Monei cum s-a întâmplat și de trimis clipul la binevoitori. De aia adună post cu post, om cu om, gest cu gest, de aia se pune de-a curmezișul împotriva politicii Youtube, a indiferenței, a celor care-o arată cu degetul sau o sfătuiesc să-și vadă de treaba ei. Nu vrea, uite-așa, ca cineva să facă ceva. Vrea să facă ea ceva și ne cere să facem și noi cât putem. Obiectivul ei e simplu, legitim, realizabil: vrea ca învățătoarea care-și insultă copiii să fie sancționată legal și ca acei copiii – copii ai altor părinți – să-și recapete seninătatea la care au dreptul.

Aseară, la Gala Superscrieri, mai mulți jurnaliști - și din juriu, și dintre cei premiați - au vorbit despre poveștile care pot schimba lucruri. Eu cred că asta e una dintre ele. E povestea unui “nu, eu nu voi tolera așa ceva” strigat prima dată pe 29 octombrie de-acolo, de la firul ierbii, de o voce solitară, viguroasă, încăpățânată. În jurul acelei voci anonime s-a coagulat, în câteva zile numai, un cor micuț și dârz care nu-și dă voie sieși să uite, să îngroape convenabil povestea sub “nu se poate face nimic, învățătoarea are pile sus”.

Nu, asta nu e o poveste despre ce nu fac autoritățile. E o poveste despre ce putem noi face când hotărâm că ceea ce se întâmplă în jurul nostru e intolerabil. E o poveste faină și bună despre trei verbe esențiale - a vrea, a decide, a face.

Cât despre sancționarea învățătoarei, aceasta va fi doar o consecință a felului în care verbele astea bune, simple, vitale vor fi remodelat o realitate cu care am fost, cei mai mulți dintre noi, în dezacord."